Prim plan:

Tărâmul Făgăduinței

Pentru foarte mulți oameni Occidentul înseamnă de fapt America. Industria cinematografică și media au făcut din Statele Unite un fel de tărâm al visurilor îndeplinite. Pentru români în mod special și țările din fostul bloc comunist, America a fost poate mai mult decât pentru alții “tărâmul viselor” - de la alimentarele pline cu cutii de creveți la supermagazinele văzute în filme era un drum foarte lung și de foarte mulți considerat imposibil. Sunt destul de puțini cei care au reușit să ajungă în “țara făgăduinței” înainte de ‘89 și majoritatea celor care au făcut-o au plecat din țară cu viză sau în “interes de serviciu” rămânând ulterior acolo, de obicei în Chicago sau New York. O parte dintre cei care au ajuns în SUA înainte de ‘89 au cerut azil politic și în declarațiile lor au mințit că au fost torturați de către “Securitate” sau că au fost urmăriți pentru crezurile lor religioase sau politice. În ziua de azi dacă discuți cu ei spun că sunt rușinati de cât au putut să mintă pentru a obține dreptul de a sta în America, însă nimeni nu îi poate judeca. Oricine ar fi fost în locul lor în acea perioadă probabil că ar fi făcut la fel fiindcă oricum dacă ar fi fost expulzați  odată ajunși în țară “minciunile” spuse de ei ar fi devenit realitate. În zilele noastre, majoritatea românilor care ajung în SUA sunt de obicei tineri studenți sau absolvenți de colegii și facultăți. Despre ei vom discuta mai mult în acest articol.

Cum ajung acolo?

Deși românii cred că obținerea unei vize pentru America este un proces foarte dificil, acest lucru în zilele noastre nu este neapărat adevărat. Rata obținerii unei vize de la Ambasada Americii este de peste 75%. Mai pe româneste, din 10 români care aplică pentru obținerea unei vize doar 2-3 sunt respinși. De 5-6 ani au apărut foarte multe firme care intermediaza obținerea de locuri de munca în America și implicit obținerea vizei. Unele se adresează doar studenților și oferă vize tip J1, iar altele spun că faciliteaza obținerea de vize de muncă pentru toată lumea având pe lângă programele J1 și programul de muncă sezonieră H2B. Foarte multe firme au obținut un profit senzațional cu ajutorul acestor programe, cerând niște sume destul de mari absolut nejustificate. Singurul lucru pe care aceste “agenții de plasare de forță de muncă” îl fac este să convingă angajatori din Statele Unite să trimită niște “petiții” la ambasade prin care spun că nu au găsit forță de muncă pe piața locală pentru job-urile oferite de ei și că împuternicesc firma respectivă să găsească personal pentru ei. La prima vedere sună destul de corect, oamenii au o relație și firește se folosesc de ea, însă ce nu știu aplicanții la aceste locuri de muncă este că “firma” respectivă percepe de obicei taxa încasată de la potențialul angajat și de la angajator. Astfel dacă cel ce dorește să muncească în America plătește 1500 $ pentru obținerea contractului, firma de fapt încasează 3000 $ pentru fiecare aplicant. Pe lângă valoarea contractului, aplicantul va mai trebui să plătească și taxele de ambasadă și biletul de avion în cazul obținerii vizei.

Viză de muncă sau de turist?

La prima vedere ar părea că merită încercat cu viza de turist și asa este pentru cei care vor doar să viziteze țara și să nu muncească sau eventual să rămână acolo. Singurul avantaj al vizelor obținute cu contract de muncă este că obligă statul american să elibereze un număr de asigurare sociala (Social Security Number). Acest număr este cumva echivalentul CNP-ului de la noi și accesarea lui de către oficialități permite aflarea activității fiecărei persoane care deține un astfel de cod. SSN-ul le va permite tinerilor proaspăt ajunși în America și stabiliți în state care au o politică permisivă cu privire la emigranți să obțină o carte de identitate sau să încerce să obțină chiar și un permis auto, să urmeze cursurile unei școli, să aplice pentru carduri de debit și/sau credit, să își cumpere o mașină și, de ce nu, o casă sau un apartament. Cei care au ajuns în SUA cu o viză de turist sau prin companiile care plasează personal pe vasele de croazieră și s-au hotărât să rămână ilegal după expirarea vizei sau formularului I94 (cartonul care se capsează pe pașaport la intrarea în țară) nu au prea multe opțiuni în ceea ce privește munca și/sau continuarea studiilor, nici măcar în statele cu o politică foarte permisivă în ceea ce privește emigranții. Lipsa SSN-ului face imposibilă obținerea unui act oficial care să îi ajute să-și construiască un viitor acolo.

Piața muncii

Lăsând la o parte persoanele care au venit la rude, să lucreze pentru companii IT cu contract de muncă sau studenții cu burse mai mult sau mai puțin meritate, ne vom concentra asupra celor care au ajuns în America în căutarea unui trai mai bun sau, pur și simplu, de bani. După cum am spus și mai sus indiferent de statul în care s-au hotărât să rămână cei care nu dețin un SSN nu au foarte multe opțiuni, de obicei majoritatea găsesc de muncă în construcții (montaj parchet, electricieni, muncitori necalificați etc) însă în funcție de relațiile pe care le au pot lucra și în restaurante sau cluburi. Cei care posedă SSN pot opta pentru unul din locurile de muncă de mai sus sau, după obținerea unui permis de conducere american pot să încerce să lucreze ca șoferi în diferite domenii care oricum pot fi mai bănoase uneori decât o muncă la birou (în special construcțiile). Obținerea unui permis doar cu SSN-ul este posibilă doar în anumite state, unul dintre ele este Illinois cunoscut mai bine prin prisma celui mai mare oraș al statului, Chicago. În Chicago spre deosebire de New York unde cei fără acte nu prea au multe variante, cei proaspăt veniți pot deveni chiar și taximetriști. Taximetria ocupă locul doi în topul celor mai periculoase meserii din Chicago, primul loc fiind ocupat de vânzătorii de la magazinele 7Eleven, iar locul trei de polițiști. Fiind considerată o meserie grea și periculoasă, nu sunt foarte multe persoane cu forme legale care să se înghesuie să o practice, cel puțin aceasta era situația până în anii 2006-2007. Totuși, de atunci, datorită crizei economice și căderii mai multor piețe, mulți români s-au reorientat către această meserie în momentul prăbușirii firmelor de construcții. Astfel dacă până în anul 2006 rar vedeai taximetriști cu un ten mai deschis, azi, în parcarea taximetriștilor din Aeroportul International O’Hare vezi din ce în ce mai mulți europeni care de obicei vorbesc românește. Deși teoretic pentru a deveni taximetrist nu ai nevoie decât de un permis auto eliberat de statul Illinois și un SSN, practic, până ajungi să conduci un “city cab” drumul este destul de lung și anevoios. Termenul de “city cab” folosit mai sus separă taxiurile de oraș de cele de suburbie, cele din urmă neavând nevoie de un medalion pentru a opera, sunt mult mai ieftin de închiriat și cei care le conduc nu au nevoie de licență. Diferența majoră între taxiurile de oraș și cele de suburbie este că cele din urmă nu au voie să ia clienți din oraș sau din aeroporturile orașului fără o comandă telefonică în prealabil. Prețul unui medalion pentru un taxi de oraș este de 170 000 $, numărul medalioanelor care sunt echivalentul autorizațiilor de taxi din România este de 7000. Licența de taximetrist sau “public chauffeur” denumirea oficială din statul Illinois îți conferă dreptul de a conduce taxiuri și limuzine înmatriculate în Chicago. Pentru a obține această licență trebuie urmat un curs de două săptămâni în cadrul colegiului “Harold Washington” situat în zona centrală a orașului Chicago la intersecția străzilor State / Lake. Pentru înscrierea la curs trebuie susținut un examen preliminar care atestă cunoașterea limbii engleze. După această probă urmează cursul efectiv care durează două săptămâni. Costul acestuia și al examenelor este de câteva sute de dolari. După terminarea cursului trebuie susținut un examen în cadrul colegiului. Pentru a promova fiecare cursant va susține un singur examen unde va trebui să obțină cel puțin nota 7. În cazul obținerii unei note mai mici cursul va trebui făcut din nou. În cazul terminării cursului, proaspătul absolvent va trebui să își facă dosarul pentru examenul pe care îl va susține în cadrul primăriei. Deși la obținerea vizei și intrarea pe teritoriul american fiecare om este amprentat digital și are retina scanată, la susținerea acestui examen se va face din nou o amprentare digitală și palmară, va trebui plătită o taxă de 40 $ unei agenții de detectivi particulari pentru a face o verificare a trecutului fiecărui candidat (un fel de cazier judiciar eliberat de Poliția Română). Această verificare poate dura destul de mult de aceea este recomandat ca plata sumei și cerea către agenția de investigații să fie făcută chiar înainte de începerea cursului. După ce doritorii de licență de sofer au făcut cele enumerate mai sus pot susține, în sfârșit, examenul la instituția care va elibera licența, și anume, primăria orașului Chicago. Candidații trebuie să obțină minim nota 9 și au la dispoziție trei încercari pentru promovarea examenului. Dacă nu au reușit să treacă examenul după cele trei încercări, vor fi siliți să urmeze din nou toți pașii enumerați mai sus. Dacă însă au reușit să treacă examenul, mai trebuie să facă totuși un set de analize medicale după care vor obține licența. Pasul următor va fi găsirea unui taxi - prețurile pentru închirierea unei mașini cu medalion de taxi este de 600 – 650 $ pe săptămână pentru 24 ore și 350-400 $ pe săptămână pentru 12 ore. Deasemenea taximetristul va suporta și costul benzinei care nu este deloc de neglijat având în vedere că majoritatea taxiurilor americane au motoare de 4600 cm V8 și cutii de viteză automate. Taximetriștii pot rămâne cu un profit de 500 – 1200 $ pe săptămână în funcție de perioada anului și nu în ultimul rând de noroc. După plata chirii și a cheltuielilor de zi cu zi nu rămân foarte mulți bani însă. Chiria deasemenea este destul de scumpă în zonele preferate de români și anume “North side” - partea de nord a orașului Chicago și suburbiile din nord și din jurul Aeroportului O’Hare. Partea de sud și vest a orașului sunt evitate chiar și de majoritatea taximetriștilor, aceste zone nefiind oricum foarte bogate în comenzi și considerate oarecum “periculoase” fiind locuite predominant de populația hispanică și afro-americană. Partea de nord-vest a orașului Chicago nu este considerată o zonă foarte bună însă mulți români “pocăiți” (comunitate foarte bogată și puternică în Chicago) dețin imobile pe care le închiriază de obicei mai ieftin față de alte zone ale orașului.

    În New York zona comunității românești este Astoria-Queens, zonă în care se află și câteva restaurante românești unde de obicei lucrează doar români. Fetele proaspăt venite cu viza J1 sau H2B se pot angaja la aceste restaurante însă de obicei proprietarii nu le plătesc, ele muncind doar pentru tips (bacșiș, șpagă etc..), băieții muncesc de obicei tot în restaurante, baruri sau montaj parchet și/sau mobilier de lemn. Zonele în care închiriaza apartamente sunt tot în Astoria-Queens și New Jersey. Comunități românești destul de mari se mai găsesc în Atlanta (Georgia), Miami(Florida), Detroit(Michigan), Los Angeles(California) și comunități mai mici în majoritatea orașelor mari din America. Majoritatea noilor veniți din aceste comunități lucrează în industria lemnului, transporturi, construcții și foarte multe fete ca dădace.

Concluzia..

Există într-adevăr comunități românești în Statele Unite care, de obicei, ajută proaspeții veniți însă cum pădure fără uscături nu există, sunt și cazuri în care unii se cred mai buni decât alții sau când unii chiar fură de la alții. Cel mai bun exemplu mi-a fost dat de românii din Chicago. Ei au avut probleme cu o companie care se ocupa cu colectarea și trimiterea de pachete în România din toate orașele americane cu mari comunități românești.  Aceste firme, de obicei, trimit pachete în țară sub formă de ajutoare de la o biserică din America la una a aceluiași cult din România. Cultul despre care vorbesc este cunoscut popular sub numele de “pocăiți”. În Chicago această “firmă” are închiriat un spațiu minuscul lângă o firmă destul de mare patronată tot de români, care se ocupă cu prelucrarea, comercializarea și montarea de produse din lemn. Micul spațiu pe care aceștia îl dețin acolo este folosit atât ca birou cât și ca spațiu de depozitare al pachetelor. Deși nu am auzit plângeri de dispariții de bunuri de valoare din pachete, acești oameni desfac uneori pachetele care bănuiesc că ar conține bunuri de valoare pentru a le “impozita” sub pretextul că vameșii au deschis pachetele pentru a verifica conținutul lor. Ei ulterior cer sume destul de mari de bani ca vamă. Până aici totul pare plauzibil însă pachetele deschise sunt “sigilate” ulterior cu o panglică cu numele firmei care ar fi trebuit să aducă pachetele intacte. Cât privește emigrantul de rând, el nu este întotdeauna un om fericit, lăsând la o parte cei care pleacă în America cu visuri mărețe de a ajunge vedete de film sau în showbiz. Cei care emigrează pleacă, pur și simplu, pentru o viață mai bună, însă mulți dintre ei nu găsesc acolo viața pe care o visau și, după ce au înjurat ani de-a rândul țara din care au plecat și au ridicat în slăvi țara în care sunt, inainte de a o cunoaște personal, le este foarte greu sau sunt prea mândri ca să se mai  întoarcă acasă. În Statele Unite ale Americii ca și în multe alte țări străine veți întâlni niște români foarte interesanți și deosebiți, curajoși și ambițioși, dar, cel mai des,  veți cunoaște români care se prefac  că sunt fericiți...

Reme

www.investigatii.ro